|
Un Caragiale abisal Alex Goldis
E destul de limpede ca volumele din ultimii ani semnate de Florina Ilis, Petru Cimpoesu sau Florin Lazarescu consacra o formula de proza pe care literatura romana n-a experimentat-o pana acum. Priviti adesea drept figuri salvatoare ale imaginatiei romanesti, aflate in impas dupa experimentele minimaliste ale autofictionarzilor, cei trei ar propune romane de larga respiratie epica, in care povestea si fantazarea libera sunt repuse in drepturi. Numai ca reusita acestor prozatori nu se datoreaza, cum a spus critica, faptului ca ar fi creat povesti iesite din comun, ci faptului ca au stiut sa le amplifice nemaipomenit. Senzatia de complexitate nu e un aport al inventiei, ci un efect al interpretarii.
Mai mult, as spune ca proza romaneasca de azi a invatat o reteta sigura, conform careia evadarea din minimalism si din realismul sterp se face pe poarta fabuloasa a mediaticului. Scriitorul roman nu mai are nevoie de apelul la fantastic pentru a vedea enorm si a simti monstruos. Caci, daca unele intamplari din romane depasesc cu mult granitele verosimilului, e doar pentru ca mediaticul devine spatiul amplificarii irationale a datelor obiective. Fara a iesi, asadar, vreo clipa, din conventia realista a literaturii, noii prozatori recicleaza faptele inexplicabile printr-un trick: punandu-le pe seama unor distorsiuni informationale. In realismul mediatic, cum as numi noua formula romanesca ce repune in discutie problema limitelor verosimilului, largirea imaginatiei se afla intr-un concubinaj fericit cu vechea conventie a realismului.
Cam acesta e si punctul de pornire al cartii lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“. Caci, intr-un preludiu de 30 de pagini rupt din ipoteze conspirationiste de tipul celor din „Revista Fenomenelor Paranormale“, autorul incearca sa ne puna la curent cu cadrul general al actiunii romanului. Totul s-ar desfasura pe Insula Roland din Pacific – daca nu credem ca ea exista, ni se spune, in alta parte, de ce n-ar fi posibil ca o astfel de insula sa se poata descoperi in viitor – la urma urmei, Pacificul e mare, nu-i asa? Si, ce-i drept, daca formuleaza problema asa, iti vine greu sa-l contrazici pe autor. Mai mult, aceasta insula ar fi obiect de litigiu intre Statele Unite si Romania – daca nu credem, n-avem decat sa investigam, din nou, istoria enigmatica a relatiei dintre Nixon si Ceausescu, tradarea inexplicabila a lui Pacepa, sau adevaratele mobiluri ale Revolutiei din ’89. Ce mai, toate faptele inexplicabile din istoria recenta a Romaniei pot fi puse cap la cap cu succes, daca acceptam metanaratiunea lui Cimpoesu despre existenta Insulei Roland. Si, chiar daca naratorul nu reuseste, crosetand golurile din istorie, sa convinga de existenta acestei insule, putem oare sa afirmam suta la suta ca se insala? Lasand gluma la o parte, arta dialecticii paranoice a autorului se rezuma la aporii de tipul: romanii din postceausism n-au aflat ca au pierdut Insula Roland din cauza ca nu stiusera ca o aveau. Cam la fel e si cu conventia de verosimilitate pe care autorul o propune, ironic, cititorului: daca oricum nu avem explicatii plauzibile pentru enigmele Romaniei din ultimii 50 de ani, n-avem decat sa acceptam ipoteza autorului. Chiar si ca pista gresita, tot e mai buna decat nimic.
Scenarita cosmica
Daca preludiul care contine aceste dezvaluiri-soc ne tine conectati la macroistoria Romaniei, intregul roman focalizeaza asupra istoriei banale a unei comunitati – e aproape un roman de familie, avand-o in centru pe Christina Domestica. Toti recenzentii au discutat, de la altitudine, problema acestei mari istorii ezoterice, uitand sa puna sub reflector tocmai centrul de interes al romanului lui Cimpoesu, personajele. Partile reusite nu mi se par cele care reinterpreteaza istoria – atat cadrul general, cat si falsele memorii ale lui Ceausescu sunt destul de previzibile si de abstracte –, ci fragmentele care dau carnatie personajelor. Oricat de ingenios ar fi compilat diverse teorii despre istoria recenta a romanilor, fara o fauna umana care sa le sustina narativ, romanul ar fi ramas o constructie eclectica.
De fapt, poate e nedrept ca am facut aceasta distinctie intre istoria mare si istoria mica, intrucat cele mai savuroase pagini sunt construite pe baza scurtcircuitarii dintre cele doua planuri. Autorul merge voit impleticit, pe doua carari narative, pentru a spori efectul comic. Actiunea cartii incepe in momentul in care, pe insula parasita de noile autoritati romanesti de dupa Revolutie, se iveste ipoteza aparitiei extraterestrilor. Fapt care confera fiecarui personaj, oricat de mediocru, o identitate nou-nouta si o misiune planetara. Prezumtiva prezenta a extraterestrilor pe insula ii plaseaza pe cei care locuiesc intr-un loc unde altminteri nu se intampla niciodata nimic, direct in centrul lumii. De fapt, prozatorul surprinde viata unor personaje care sufera de scenarita cosmica (si comica). De Christina, o provinciala conformista pana in maduva oaselor din asa-zisa specie Domestica, depinde nu doar soarta familiei, ci si soarta planetei. La fel, maiorul Smith, desi e doar un cadru militar incadrat la manutanta armatei americane de pe insula, se crede un spion care detine informatii de strict interes pentru securitatea SUA. Dr. Thomas, in mintea caruia colcaie tot felul de idei si de teorii fabuloase, ar vrea sa inventeze telepatigraful, un dispozitiv prin care oamenii si-ar comunica gandurile la distanta (desi scepticul Vic il asigura ca exista deja un aparat, numit telefon, care indeplineste aceasta functie).
Caragiale + Virginia Woolf = ?
Daca majoritatea personajelor sufera de paranoia, de un bovarism planetar vecin cu, de ce sa nu-i spunem pe nume, prostia, nu e mai putin adevarat ca efortul pe care il depun in indeplinirea misiei globale e vecin cu inteligenta. Permanenta teorie a conspiratiei care se desfasoara in capul lor presupune o mare abilitate de a citi pe dedesubt. Prezumtia ca in spatele realitatii e intotdeauna altceva decat se vede face din ei niste prosti complecsi, specialisti in misreading -uri de tot soiul. E greu de contabilizat cate teorii inteligente arunca pe fereastra nonsensului, din inadecvare sau din entuziasm, personajele din „Christina Domestica“. Pentru ca, in cartea lui Petru Cimpoesu, fiecare prost e, neaparat, un dialectician de marca. Fragmentele savuroase ale romanului sunt cele care inregistreaza mecanica sufleteasca distorsionata a unor astfel de eroi. Iata-l, intr-unul din numeroasele pasaje savuroase, pe maiorul Smith, introspectand din greu: Uneori, avea chef sa joace biliard. In asa-numitele pauze de gandire, in care gandurile il gandeau pe el, se dezvoltau singure, se cristalizau in diferite directii, el doar le asculta zumzetul, ca al unor voci straine. Juca singur, fiindca nu-i placea sa piarda. Si fiindca era un om corect si cinstit cu sine insusi. Stia ca e un prost jucator de biliard. Cand joci singur, chiar daca pierzi, nu dai nimanui socoteala. Totusi, intrucat, cel putin la nivelul aparentelor, biliardul e un joc de competitie, prelua pe rand rolurile celor doi adversari, unul fiind el insusi, iar celalalt Jegg, sau colonelul Pruritanal, pe care dorea din toata inima sa-l invinga; totusi, din spirit de fair-play, lovea cu atat mai atent bilele atunci cand juca rolul adversarului. Ca sa nu spuna dupa aceea nu stiu cine nu stiu ce. Asemenea caracterizari fac din Cimpoesu, oricat de ciudata ar parea o asemenea alaturare, un Caragiale instruit la scoala Virginiei Woolf. Daca dramaturgul roman s-ar fi priceput sa psihologizeze, probabil ca interiorul personajelor sale ar fi aratat asa cum ni-l descrie Petru Cimpoesu azi. Golul psihologic din „Christina Domestica“ e atat de bine populat de erori de gandire, de sofisme, de stereotipii si statistici de tot felul, incat pare, paradoxal, foarte dinamic. Spontaneitatea de un comic irezistibil a personajelor provine din faptul ca acestea nu stiu nici ce vor, nici ce gandesc. Mai pe sleau spus, Christina Domestica & co. nu reusesc sa lege gand cu gand. Interioritatea lor seamana cu un joc de domino, in care piesele se rastoarna, mecanic, una pe cealalta, pana cand nici o urma de ratiune nu mai sta in picioare: Bunatatea doamnei Delilah se exprima cel mai bine in cadrul sedintelor saptamanale ale Cercului de Ascultatori Fideli ai emisiunii Intalnire cu Fericirea. Trebuie de asemenea mentionat ca ea iubea animalele, deoarece oamenii buni iubesc animalele, iar animelele iubesc oamenii buni – cel putin asa se presupune.
Imaginatia debordanta a prozatorului e de regasit in deformarea parodica a teoriilor care circula prin creierul personajelor sale. Sub reflectorul ironic al autorului, oamenii de pe Roland se transforma in martiri pe altarul nonsensului, dobandind un halou al prostiei care ii face demni de compatimit si le confera o sensibilitate aparte. La urma urmei, e nedrept sa afirmi despre Christina ca ar fi chiar o provinciala conformista. Fragilitatea intelectuala care o caracterizeaza – cu puseuri de abnegatie natanga si fara obiect – e atat de nuantata, incat o transforma intr-o eroina get-beget. N-are cum sa nu ti se faca mila, citind despre efortul supraomenesc depus de femeie pentru a se gandi la ce se gandea. Prostia personajelor e atat de … fabuloasa, iata, incat devine speculatie teoretica abstracta si subtilitate psihologica.
O antipoveste
Prin urmare, nu pot fi de acord cu Paul Cernat cand afirma ca Petru Cimpoesu stie sa povesteasca, sa epicizeze firesc si savuros. Romanele lui sunt compuse mai degraba din gaguri cu bataie narativa scurta sau din observatii psihologice absurde, care ii reconfirma apartenenta la seria umoristilor cinic-geniali, si nu a prozatorilor pur-sange. Aproape toate pistele narative se pierd pe drum, in favoarea unor fragmente descriptive si analitice de o inteligenta asociativa nervoasa, in rafale, care nu are rabdarea si nici interesul de a construi scenarii epice ample. „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ e o antipoveste, care consacra un geniu caracteriologic, nu un povestas debordant. Impresionanta e, la Cimpoesu, tocmai arta antifrastica, mania de a-si suspenda, pe parcurs, toate mizele epice. Sa nu va mirati, de pilda, daca veti afla, la finalul poliloghiei despre Marea Spirala, presupusul centru narativ de pana atunci, ca de fapt nu se intamplase nimic. Mai degraba decat un story inchegat despre problemele identitare ale Romaniei, un roman de acest tip parodiaza mecanismele interpretarii insesi. De aici, imensul inventar de teorii si ideologii avortate, precum si de jocuri de limbaj, care il resapeaza nu numai pe Caragiale, ci si pe Eugčne Ionesco, un autor constient de faptul ca absurdul sau prostia sunt spatii ale oglindirilor abstracte si ale nesfarsitelor puneri in abis. Prozatorul isi expliciteaza, oblic, acest program autoreferential, punand in gura personajelor sale tampe teorii despre reprezentare sau despre limbaj. Christina Domestica e o mediocra care recita, derridéan, sloganuri precum cuvintele ordona realitatea, iar uneori chiar o creeaza.
La urma urmei, proza lui Cimpoesu se hraneste din prezumtia ca absenta facultatilor mentale e o disfunctie imaginativa cel putin la fel de fertila ca inteligenta. In plus, de ce nu, prostia are, si ea, epifaniile si momentele ei de genialitate – sa nu uitam ca, negasindu-si, ca de obicei, cuvintele care sa-i ordoneze / creeze realitatea si, in plus, strangand-o pantofii, Christinei nu-i ramane altceva de facut decat sa leviteze putin, ca o sfanta...
|
