|
Poveste in ilegalitate Mihai Iovanel
Ma asteptam la altceva din partea lui Razvan Radulescu; de fapt, la orice altceva in afara de „Teodosie cel Mic“. Desigur, Andrei Gorzo are perfecta dreptate cand afirma in micul text de pe coperta a patra ca Razvan Radulescu-romancierul „reprezinta latura cea mai prietenoasa si mai jucausa a acestui mare talent“: „Teodosie cel Mic“ ii da dreptate cu toata gura. De unde insa, brusc, aceasta prietenosenie de Rochefort care iti ofera din biscuitul lui? Era mult mai plauzibil ca Razvan Radulescu sa iti stinga tigara in fata; sau macar ca biscuitul sa fi fost tavalit prin Verde de Paris.
Or, nu: Verdele de Paris era de fapt laptic. „Teodosie cel Mic“ m-a inmuiat ca pe o carpa. Din aceasta conditie-Cocolino am citit cartea: fix din aceasta conditie.
De la „inchide ochii si vei vedea Orasul“ a lui Iordan Chimet, literatura romana nu mai inchiriase spatiul unui locatar asemanator. O carte care locuieste in ilegalitate in mitologia literaturii pentru copii – cu tot ce presupune cuvantul „ilegalitate“: buletin fals, activitati subversive etc. Nu-i vorba ca un copil nu le-ar putea duce la capat fara leziuni majore. Doar ca targetul suporta o rocada a populatiilor conlocuitoare: nu e vorba deci de carti pentru copii pe care le-ar putea citi si cei mari, ci (mai plauzibil) de carti pentru cei mari ce pot fi distribuite si in Hobbiton.
Harta romanului suprapune doua „geografii“: iata formula de hibridizare care, replicata, da cartea.
O geografie reala (identificabila macar partial, macar la nivel toponimic – Bucuresti, Filiasi) si o geografie aiuristica (Valea Capercilor, Ottoburg, Ciupercaria etc.).
Ecouri ale unei istorii de secol XIX (societati secrete – „Fratietatea“ ce rimeaza cu „Eteria“ s.a.), armament & alte gadgeturi/ detalii dintr-o istorie de secol XX; si imprimeuri vii colorate ale unei atmosfere extra-istorice, butasind surse de fairy-tales.
Un feeling rozaliu, de basm, si un realism (puneti totusi ultimul cuvant intre ghilimele) care face un cuplu reusit cu cinismul autorului; si amandoua trag cu prastia in aerostatul rozaliului cum apuca sa ia un pic de altitudine.
Invataturile lui Neagoe Basarab si heroic fantasy. Basme romanesti si Alexandre Dumas. Basme romanesti si Tolkien.
Razvan Radulescu si Razvan Radulescu.
Demarajul este mai lent, inceputul creeaza un anumit – nu stiu cum sa ii zic mai bine – inconfort stimulat de natura hibrida a fictiunii. Ce e asta? – e intrebarea ce capseaza primele cateva zeci de pagini (care etaleaza cu un soi de inconstienta personaje pe care nu stii de unde sa le iei, precum Pisicainele, Bufnita Kaliopi, Minotaurul Samoil, Fantoma Otilia). Pana la urma, cartea provoaca (mie mi-a provocat) dependenta. Dependenta are aici chipul unui fel de fericire natanga si intensa. Am inceput sa recitesc romanul imediat ce l-am terminat.
Intr-un Regat mostenit de kinderul Teodosie, inca necopt pentru a domni, luptele pentu preluarea puterii sunt acerbe. Comploturi si complotisti, tabere polarizate dpdv moral (dar raii sunt nu mai putin simpatici decat cei buni), unelte razboinice si uneltiri asemenea, evadari spectaculoase, batalii finale grandioase, vorbe intelepte, dragoni, idile telenovelistice („Cea pe care o iubesti este sora ta“), o larga ilustrare a regnurilor biologice (furnici, pesti, oameni): romanul ia viteza. Prelevarea acestor secvente eterogene lasa probabil impresia de aiurism combinatoriu.
Poate asa si e, dar ce conteaza? Imersiunea in poveste e totala: odata intrat in decor, renunti la fumat sau la alte activitati care te-ar putea rupe de fictiunea lui Razvan Radulescu.
Textul e stapanit la nuanta. Nu e usor sa obtii o unitate din ghiveciul de surse alaturate dupa principiul „racul, broasca si stiuca“. Dar autorul o obtine. Optim. Optimizat.
Ceream intr-o cronica de saptamana trecuta, pe un ton excedat-isteric, o carte care sa nu-si bata joc de Poveste. Gata, s-a rezolvat. Mersi.
|
