|
Ianus contra Ianus Andrei Terian
Oricat de pasionant s-ar dovedi uneori spectacolul literaturii, fapt e ca si receptarea acesteia are partile sale. Astfel, in cazul ultimului volum semnat de Marius Ianus, mi-au atras atentia doua afirmatii ale comentatorilor.
De fapt, prima dintre ele m-a distrat de-a binelea: „Strumfii afara din fabrica!“ ar fi o carte proasta pentru ca de la o vreme-ncoace Ianus s-a imburghezit, s-a facut baiat cuminte, s-a asezat la casa lui, are nevasta si copil etc. Asa ca ce-i tot trage el cu Raul, cu „tara de rahat“ si cu „ceauseii“, in loc sa-si vada de-ale lui? N-am de gand sa scot acum la bataie cunoscuta platitudine teoretica privind diferenta dintre personalitatea empirica si masca fictionala a autorului. Cert este insa ca, de-ar fi sa le dam crezare „profesionistilor“, Ianus n-ar mai putea scrie poezie „suparata“ decat daca s-ar preumbla pe maidane cu seringa-n vena si cu punga plina de aurolac la cingatoare. Tot astfel, fiecare (neo)expresionist ar trebui sa exemplifice dictonul „mandru ciobanel/ tras printr-un Hostel“ (à la Tarantino), pe cand Elena Vladareanu ar trebui sa performeze in public figura cu ceaiul pentru a-si dovedi autenticitatea scriselor...
Cealalta observatie e aceea ca, in „Strumfii...“, Ianus se autopastiseaza. Ca si in situatia precedenta, e vorba aici de o intelegere gresita a conceptului: „autenticitatea“ intr-un caz, „originalitatea“ in celalalt. Mai intai, o anume continuitate intre volume e fireasca si ea se poate descoperi la orice poet. Nu oricine e un Arghezi, care sa-si poata schimba radical formula de la un volum la altul (si, mai mult, Arghezi insusi s-a repliat dupa „Carticica de seara“ pentru a explora in profunzime directiile pe care tot el le lansase). Pe de alta parte, originalitatea nu trebuie confundata cu insolitarea: ultima o conditioneaza, dar nu o garanteaza pe prima. Ioan Prale era un poet insolit, nu-i vorba, dar eu unul n-as paria pe originalitatea lui. Ba, daca e sa aruncam o privire in peisajul poeziei tinere de azi, multe rateuri provin tocmai dintr-o vointa de originalitate care nu depaseste simpla insolitare. Astfel, Adrian Urmanov a renuntat la formula relativ decenta din „Carnurile cannonice“ pentru a capota cu penibilele „Poeme utilitare“, Cosmin Perta s-a dezis de manierismul initial pentru a se ralia unui (neo)expresionism asumat doar in plan retoric, pe cand Claudiu Komartin incearca sa se debaraseze tocmai de zisul (neo)expresionism pentru a esua in patetisme ieftine.
Autenticitate vs originalitate
Totusi, ceva-ceva adevar exista in observatiile de mai sus. Chiar daca nu si in forma sub care au fost facute. In ultimul volum al lui Ianus, se observa destul de clar o tensiune intre nevoia de autenticitate si nevoia de originalitate. Conflictul era previzibil, de altfel: daca poetul ar fi continuat pe formula din „Ursul din containar“, risca sa cada in autopastisa; daca ar fi experimentat formule noi, o schimbare prea brusca ar fi fost suspectata de inautenticitate. Aflat intr-o asemenea dilema, Ianus a ales sa impace, in volumul de fata, si capra si varza: a pastrat partial vechea formula, incercand totodata sa gaseasca o cale de iesire din fracturism. Astfel se explica sloganul promotional de pe coperta a IV-a, unde autorul reuseste sa se contrazica de la o fraza la alta: „Din 2000 caut o formula prin care sa ma desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare ca eu l-am epuizat) si am impresia ca acum am descoperit-o. Ii spun „lirism elementar“ si mi se pare ca vine in prelungirea ideilor factiunii utilitariste a fracturismului.“ Asadar: ruptura „definitiva“, dar „in prelungire“; abandon total, dar insa totusi nu chiar de tot...
In consecinta, meciul care se joaca in „Strumfii...“ e Ianus contra Ianus. Iar dispunerea formatiilor coincide aproape perfect cu cele doua parti ale volumului: „30“ (care nu numai ca „prelungeste“ fracturismul, dar il si imblanzeste intr-o oarecare masura), respectiv „Strumfii afara din fabrica!“ (unde Ianus isi radicalizeaza componenta biografista a poeziei sale). De altfel, linia de la jumatatea terenului separa nu doar cele doua echipe, ci si textele bune de cele proaste. Exista, fireste, si exceptii. De pilda, in partea secunda se gasesc cateva piese excelente precum „Generatie MM“ sau „Cei care merg impreuna“, tot asa cum in „30“ apar si niste bucati oribile – de pilda, acest „ianus inside“, care, cu toata referinta la INXS, n-ar putea avea alt target decat cocalarii spargatori de seminte din fata blocului: „Imi place s-o fac ca un artist/ imi place sa stau indelung in tine,/ pe penisul meu scrie ianus inside -/ un virus homofob mi-l sustine...// femeile sunt, aproape toate, cu mine...// Imi place s-o fac ca un artist/ mi-o bag intr-un prezervativ cu tepi/ inainte sa mi-o bag in tine“ („ianus inside“)
Cel bun: Ianus cu fata umana
Dar, indiferent de asemenea compartimentari, cert este ca poezia lui Ianus se modifica in ambele parti ale volumului. Chiar daca deplasarea se face in sensuri diferite. Astfel, textele din „30“ semnaleaza o retragere strategica a discursului: fata de „Manifestul anarhist“ sau fata de „Ursul din containar“, poemele sunt mai introspective si, totodata, mai „lucrate“. Insa acest fals recul nu dauneaza valorii textelor; dimpotriva, poezii precum „Cantec elementar (3)“, „Cel bun, cel rau, cel urat“, „Versus – Versus M“ si, mai ales, „Road to Perdition 30“ sunt nu doar in intregime citabile, ci se numara printre cele mai bune piese ale lui Ianus. Si aceasta deoarece, prin nota melancolica si reflexiva pe care o aduc, noile poeme nu pierd nimic din patetismul lor substantial; ba chiar il potenteaza. In fond, continuand pe linia anarhista si exploziva din volumele anterioare, energia emotiva a poetului s-ar fi convertit, prin uzura si conventionalizare, in simpla simulare verbala. Asa, insa, pateticul ia nastere tocmai din jocul pe muchia subtire dintre exhibare si cenzurare, dintre afisaj si camuflaj.
Fara indoiala ca in acest sens trebuie inteles si paralelismul (perfect justificat) care s-a facut intre Ianus si Bacovia. El tine, pe de o parte, de asumarea propriei masti, de indoiala care-i ameninta propria identitate si care il duce uneori la o anume suspiciune privind propria-i existenta: „Citindu-ti textele ma simt uneori/ ca John Malkovich in Being/ John Malkovich// Prietenii si dusmanii mei/ vor sa fie ianus.// Toti vor sa fie ianus,/ dar niciunul nu ar vrea sa traiasca/ ce a trait ianus...// MM, trebuie sa-ti redescoperi inima./ MM, trebuie sa-ti redescoperi sentimentele./ Si sa te gandesti la mine ca la un om.“ („Generatie MM“) Pe de alta parte si ca urmare a acestei crize, bravadelor machiste, fanfaronadei si inflatiei de narcisism din volumele anterioare li se opune acum un lirism defensiv, care mizeaza tocmai pe sentimentul ratarii, al batranetii si al epuizarii: „Intr-o zi o sa intru in Argentin/ si o sa gasesc un pub inecat de lampadare// la o masa inalta doua studente sofisticate/ or sa-si invarta frapeurile cu niste paie lungi...// O sa ma gandesc ce a fost Argentin pentru mine -/ la boite ordeuse in care m-am infipt/ in prima mea zi in Bucuresti/ si am ramas acolo, pentru ca intrasem in mine...// Intr-o zi o sa-mi lipesc nasul// de geamurile naucitoare ale lui Argentin/ si o sa vad doua studente extraterestre/ etalandu-mi strampii ireal de lungi...// Intr-o zi o sa deschid incet usa lui Argentin/ ca un batran profesor mucegait/ cu mana clantanind bezmetic pe clanta/ cu lectia innodata in gat/ cu inima goala“ („O zi din viata mea pe pamant“)
E drept, mai multi cronicari au observat ca noul volum al lui Ianus contine o cantitate considerabila de truculenta si de oboseala; ce n-au observat, insa, e ca truculenta si oboseala sunt asumate in egala masura si ca ele au devenit chiar materia poeziei, fara ca prin aceasta sa-i scada valoarea. Cu alte cuvinte, prima jumatate a „Strumfilor...“ ne arata un Ianus cu fata umana: un „urs“ ranit si domesticit, care si-a tocit instinctele de altadata; dar, totodata, un foarte bun poet, ale carui versuri au castigat in profunzime si in coerenta.
Cel rau: Ianus pe blog
Cat priveste cealalta jumatate a volumului, aceasta e in buna masura un esec. Din goana dupa „originalitate“, poetul s-a hotarat sa incerce marea cu degetul si sa se rasfete putin pe net. Astfel, tot in textul de pe coperta a IV-a, Ianus afirma: „Aceasta carte a fost scrisa aproape in intregime direct pe net si e influentata zdravan de noile moduri de comunicare.“ Cum se manifesta insa concret aceasta influenta? Pai nu se prea manifesta. Exista, ce-i drept, poemul „home alone 30“ („poem scris online pe chat-ul hyperliteraturii“), unde „Janush“ calchiaza tiparele comunicarii virtuale; insa micile trucuri ale chatului raman acolo ca patrunjelu-n supa. Exista, apoi, „blog sinistru blog sinistru“ („text scris cu participarea involuntara a tovarasei Sanduta Novac“), unde Ianus baiguie ceva despre – ati ghicit! – „blogul sinistru“. Si cam atat. Nu e cam putin? Eu zic ca da.
Adevarata schimbare din partea secunda a cartii vine din accentuarea componentei biografiste a poeziei. Probabil ca Ianus si-a inchipuit ca, multiplicand aluziile private, va reusi sa „agate“ astfel mai multi cititori. Zis si facut: aproape toate textele din sectiunea secunda sunt niste pamflete deghizate la adresa „strumfilor“, a „ceauseilor“, adica a poetilor douamiisti (pe Schiop, „Kiva“, Tupa, Sociu si „Sanduta“ i-am recunoscut cu usurinta; alte nume mi-au ramas necunoscute). Procedeul amintit ridica insa doua probleme. Prima e de natura etica si se traduce prin intrebarea daca un atac la persoana e scuzabil atunci cand se disimuleaza intr-o forma „artistica“. Nu prea cred, dar n-am de gand sa insist pe asa ceva, ca sa nu mai pun si alte paie pe foc. Cealalta problema e ceva mai complicata, astfel incat e mai bine s-o exemplific pe text. Sa luam, de pilda, chiar poemul intitulat „Strumfii afara din fabrica!“: „Ovidel – tu nu esti Marius Ianus & nici altcineva/ esti doar un complexat cu parul verde/ Pe Adi il inteleg, din lipsa de ocupatie/ a ajuns un betivan caruia i se scoala/ parul in cap din orice./ Dar pe tine n-am cum,/ pentru ca tu ai doar parul verde/ & obsesia ca iubita ta se poate / se/ indragosteste de altii./ In toata afacerea aia pe care/ te-ai apucat s-o rozi pe la colturi/ era vorba doar de mine, de I. si/ de ce cred eu despre viata./ Era o chestie simpla, ridicol-umana,/ la radacina careia batea inima mea.“
Drept sa va spun, niciodata nu m-am dat in vant dupa teoria potrivit careia arta ar fi o contemplatie „dezinteresata“. Dimpotriva, cred ca si in literatura tot „enteresul“ primeaza. Atata doar ca inteleg acest interes conform definitiei pe care o dadea Ezra Pound in „ABC of Reading“: „Literature is news that stay news.“ Or, punctul slab al poeziei citate (dar si al altora din partea secunda a volumului: „Strumfii se intoarce“, „Strumfii afla mai multe pareri despre strumfi“, „I se spunea DJ Muerte...“, „Strumfii isi scriu scrisori pe servetele (2)“, „Strumfii discuta pe messenger niste chestii anoste“ s.a.m.d.) e ca „stirile“ pe care le colporteaza isi pierd interesul la scurt timp dupa lectura. Asta, fireste, in cazul fericit in care reusesc sa-l provoace. Despre ce „afacere“ e vorba? Cine e Ovidel? Cine e Adi? Sau, mai pe romaneste, Who The F*** Is Alice? Probabil ca 50 de (potentiali) cititori cunosc raspunsurile. Restul, insa, nu le cunosc si probabil ca, chiar daca le-ar afla, nu i-ar interesa prea mult. Pentru ei, poeziile de genul celor citate vor ramane intotdeauna opace sau, in cel mai bun caz, indiferente. Si asta nu pentru ca Marius Ianus ar transborda in ele si elemente ale sferei private. Ci pentru ca, din pacate, ele opereaza doar cu elemente ale sferei private, taind astfel orice punte de contact cu cititorul. In mod paradoxal, poezia „originala“ pe care (vrea sa) o scrie Marius Ianus are un efect total opus celui scontat: vrand sa profite de „noile moduri de comunicare“ si sa-si „deschida“ astfel textul publicului larg, poetul practica de fapt un discurs „ezoteric“, inaccesibil (si, in orice caz, lipsit de interes) pentru majoritatea cititorilor, accesibil doar unui cerc restrans de „initiati“.
Prin urmare, in „Strumfii afara din fabrica!“, meciul „Ianus contra Ianus“ se termina la egalitate. E drept ca, de-a lungul partidei, poetul a marcat destul de multe goluri. Atata doar ca jumatate din ele le-a inscris in propria-i poarta.
|
