Interpretarea procesualista a lui Noica

Adrian Nita

Faptul ca in ultimii ani au aparut lucrari ce trateaza despre diferite aspecte particulare ale filosofiei lui Noica este un semn de maturizare a cercetarii filosofice autohtone. Dupa o perioada de abordare a intregii filosofii nicasiene, lucrarile din ultimii ani incearca sa localizeze un domeniu sau altul al filosofiei sale, cum este, de exemplu, ontologia, domeniu caruia i s-a acordat mai mult interes in ultimii ani. Pe o astfel de linie exegetica se inscrie si Andrei-Dragos Giulea (n. 1975), doctor al Universitatii din Bucuresti (din 2004) si doctorand in studii religioase la Marquette University, SUA. Lucrarea sa, „Fiinta si proces in ontologia lui Noica“ (Humanitas, 2005), isi propune sa arate ca ontologia filosofului de la Paltinis sta sub semnul procesualitatii, adica al acelei teorii filosofice care are drept categorii fundamentale timpul, schimbarea, creativitatea si procesul, in care procesul este considerat mai important decat lucrul (obiectul), in care intrebarile fundamentale ale ontologiei primesc raspuns in termenii procesului.

A.-D. Giulea sustine ca Noica se inscrie pe linia unor teorii procesualiste in sens largit, cum sunt cele elaborate de Heraclit, Leibniz, Bergson ori Peirce, dar si ca are anumite elemente care il apropie de abordarea procesualista restransa, proprie unor S. Alexander, Whitehead ori Lupascu (propriu abordarii restranse este faptul ca se considera, in plus fata de cele spuse pentru abordarea largita, ca procesul este imaterial, iar lucrul este un agregat de procese).

Pentru a demonstra teza, autorul trece in revista mai intai fundamentele ontologice ale teoriei nicasiene. Se arata ca fiinta in acceptia lui Noica este mai degraba un gol decat un plin; ca este activa, lipsita de odihna, de fixitate; ca fiinta nu este eterna, nu este o coprezenta eterna, ci este o prezenta intima, putand chiar trece odata cu lucrul; in fine, ca fiinta nu este simpla, ci are o structura. Celebrul model ontologic, individualul (I) – determinatiile (D) – generalul (G), arata Giulea, nu se realizeaza instantaneu in lucruri, ci gradual, treptat, ceea ce face ca fiecare lucru sa se afle intr-o continua schimbare, intr-o continua prefacere spre propria implinire. Exista astfel mai multe feluri de procese. La un prim nivel: procesele oarbe petrecute in haos, procesele de constituire a realitatilor precare si procesele de constituire a realitatilor implinite. La un nivel mai elevat: procesul devenirii, procesul numit de Noica ,,deveninta“ si procesul devenirii intru fiinta. In fine, la nivelul gandirii: procesul dialectic al gandirii, procesul descrierii fenomenologice si procesul synalethic. Dupa ce trece in revista factorii determinanti ai procesului (pulsatia fiintei: tensiunea, distensiunea, campul; conversiunea determinatiilor etc.), autorul prezinta detaliat diferitele feluri de procese, impartite in trei categorii: procesele de constituire a realitatilor, procesele fundamentele ale lumii si procesele specifice omului.

Conceptul central in jurul caruia se realizeaza interpretarea procesualista a lui Noica este conceptul devenirii. Despre devenire, Giulea afirma ca este un concept din aceeasi arie semantica cu prefacerea si schimbarea si ca, desi este un termen folosit ca in vorbirea obisnuita cand cu o arie mai larga de semnificatii, cand cu una mai ingusta, acest termen nu este totusi un termen tehnic, adica un termen cu un sens bine precizat, de regula diferit de cel folosit in vorbirea obisnuita, si mai ales avand un sens invariabil. Desi analiza lui Noica se poate inscrie pe linia traditionala a filosofiei (de la Aristotel la Heidegger), Noica modifica sensul acestui concept. Devenirea nu mai este acum vazuta ca o schimbare petrecuta la nivelul substantei (genesis), ca la Aristotel, nici ca principiu sintetic al intelectului (Wechsel), cum o concepe Kant, si nici ca sinteza a fiintei si a nefiintei, cum se intampla la Hegel. Dupa Noica devenirea este „procesualitatea acelor realitati care au implinit modelul ontologic“ (p. 134).

In mod paradoxal, partea slaba a analizei lui Giulea este legata de conceptul devenirii. Din dorinta de a scoate in evidenta procesualitatea, o dimensiune de altfel evidenta, autorul a supraevaluat devenirea. Avem in vedere faptul ca la Noica devenirea este atat dimensiune a procesualitatii, a schimbarii si transformarii, cat si, sau mai ales, instanta a fiintei. Autorul a pierdut din vedere tocmai sensul devenirii de prima instanta a fiintei. Deoarece este o problema mai speculativa, voi recurge pentru ilustrare la exemple (asumandu-mi riscul ce rezulta din folosirea exemplelor in filosofie). Sa ne gandim la un rau (dupa Heraclit), aflat in permanenta curgere, in permanenta schimbare; avem bune temeiuri sa afirmam ca nu putem face baie de doua ori in acelasi rau. Mai mult, nu putem face baie nici macar in aceleasi unde. Daca ne vom deplasa pe malul raului cu o viteza mai mare decat cea a apelor raului, si vom intra din nou in rau, probabil ca Heraclit ar spune ca persoana care a intrat acum in rau nu este aceeasi cu persoana ce a intrat in rau in aval. Devenirea ca prima instanta a fiintei vrea sa spuna ca raul este o impachetare de deveniri, o asamblare de felii spatio-temporale, in care avem o parte din fiinta sa, dar, cu toate acestea, in fiecare din aceste felii raul este intreg, este o fiinta in adevaratul sens al termenului.

Poate ca un alt exemplu ne va lamuri mai bine: dupa modelul de mai sus, se poate afirma ca nu putem da mana de doua ori cu acelasi om. Sa zicem ca am dat mana prima data cand persoana respectiva avea 20 de ani si a doua oara cand avea 30 de ani. La 20 de ani persoana respectiva era la facultate, terminase Liceul Lazar cu bune rezultate, publicase cateva articole in revista liceului etc. Dupa zece ani, persoana respectiva a terminat facultatea, si-a sustinut doctoratul, a scris o carte etc. Noica vrea sa spuna ca persoana respectiva este ceea ce este la varsta de 30 de ani, cu realizarile si cu neimplinirile sale, dar si ceea ce este la 20 de ani. Fiinta este in primul rand devenire, noi avem acces la diferite taieturi in real, cum este cazul taieturii de la varsta de 20 de ani sau al taieturii de la 30 de ani. Noi cunoastem lucrurile (fiinta lucrurilor, cum ar zice Noica) in primul rand prin aceste taieturi. Tocmai aici este de vazut devenirea ca fiinta de prima instanta: in aceste taieturi cu care avem de-a face in viata cotidiana.

Faptul ca devenirea are mai multe semnificatii decat cele analizate in lucrarea de fata si ca interpretarea procesualista este prea ingusta se poate confirma si prin faptul ca autorul nu reuseste sa dea seama de deveninta si de devenirea intru fiinta. Desi este cert ca procesualitatea nu se opreste la nivelul propriu devenirii, a interpreta deveninta numai in termenii procesualitatii fiintei inseamna a nu avea reconstructia exacta a ceea ce si-a propus Noica sa faca. Deveninta este mai mult decat o modalitate de ordonare a realului (cum sustine autorul la p. 140), ea dand seama de fiinta de la un alt nivel. Asa cum in cazul fiintei de prima instanta, devenirea este o taietura in continuul fiintei, in cazul fiintei de a doua instanta, deveninta este tocmai o astfel de taietura in fiinta de a doua instanta. La acest nivel, fiinta este nu o impachetare de deveniri, ci una de elemente.

Sa nu fim insa prea exigenti cu aceasta abordare procesualista. Ea are marele merit de a fi incercat sa ne arate un Noica procesualist, asa cum au fost alti cativa mari filosofi ai lumii (Heraclit, Leibniz, Whitehead). Iar pentru o cultura cum este a noastra, situarea pe aceeasi linie de gandire nu este deloc, dar absolut deloc, un fapt gratuit.

:::Editor: Fundatia Culturala Romana ::: Presedinte: Acad. Augustin Buzura :::
::: Layout: Nicu Ilie ::: Design: Dobreperun Media ::: Content manager: Puiu Ionut Doru :::

vizite